Cum înțelegem comportamentele repetitive şi stereotipe ale persoanelor cu autism

Cum înțelegem comportamentele repetitive şi stereotipe ale persoanelor cu autism

Ținând cont de faptul că este considerat una dintre cele mai severe tulburări neuropsihiatrice ale copilăriei, cuvântul “autism” ne dă adesea fiori. Persoanele cu acest diagnostic prezintă alterarea calitativă a interacţiunilor sociale şi a comunicării și au un stil cognitiv diferit, ceea ce înseamnă în primul rând că, deşi aud, simt, văd ca şi noi, informaţia senzorială este prelucrată de creierul lor în mod diferit. Așa se explică problemele pe care acești bolnavi le au în interpretarea, înţelegerea şi atribuirea unor semnificaţii lucrurilor perceptibile din mediul înconjurător, gesturilor, emoţiilor.

Și noi avem obieciurile noastre

Pentru mulţi dintre oamenii de rând, toate acestea fac ca autismul să însemne “a fi diferit“. Dar oare chiar atât de diferit?! Dacă luăm ca exemplu comportamentele repetitive, oare nu repetăm şi noi acţiunile la care ne pricepem?

Dansul și/sau legănatul nu sunt oare comportamente repetitive plăcute?

Cât despre comportamentele limitate… Centrele noastre de interes sunt într-adevăr mai variate decât la persoanele cu autism, însă din evantaiul tuturor posibilităţilor trebuie să recunoaştem că sunt totuşi destul de limitate.

Și-atunci: oare noi nu suntem victimele obişnuinţei? Fiindcă avem şi noi obieciurile noastre, punctele noastre de reper zilnice, care, în perioadele de stres, ne ajută să ne păstrăm autonomia. Și, la fel ca persoanele cu autism, şi noi ne bazăm pe obiceiurile noastre atunci când trecem prin perioade mai dificile.

Câteva explicații pentru reacțiile lor

Așadar, dacă încercăm să le înţelegem, să le desluşim funcţiile şi semnificaţiile, nici comportamentele repetitive şi limitate ale persoanelor cu autism nu sunt atât de ciudate pe cât par. Iată câteva explicații pentru felul în care aceste persoane pot reacționa în anumite împrejurări:

– Pur şi simplu de plăcere.

Jocurile de cuvinte care au aceeaşi terminaţie, textura materialelor, alinierea materialelor unele în spatele altora etc. Pe lângă acestea, anumite acţiuni motorii (a da din mâini, a se învârti) pot fi o formă de autostimulare care oferă mai multă satisfacţie decât stimulii auditivi şi vizuali atât de greu de înţeles.

– Pentru a răspunde unui impuls irezistibil.

E ca şi cum ţi-ai astâmpăra setea”, explică adesea persoanele cu autism.

– Pentru a evita eşecurile şi a se apăra împotriva a ceea ce este dureros sau dificil.

– Pentru a crea previzibilitate.

Această lume – din care persoanele cu autism înţeleg atât de puţin –  trebuie să rămână aşa cum a fost percepută la început, neavând voie să se schimbe prea mult dintr-odată.

– Pentru a învăţa despre lume într-un mod propriu.

De exemplu, eu nu eram în stare să învăţ cum se pun cuţitul şi furculiţa la locul potrivit decât dacă mi se explica ce trebuie să fac. Însă dacă cineva mi le punea în mână şi-mi aşeza mâinile pe masă în poziţia corectă, reuşeam. Dacă cineva repeta acele mişcări de câteva ori, învăţam pentru totdeauna”, împărtăşeşte T. Joliffe.

– Ca reacţie la stres.

Recurgerea la ritualuri şi obiceiuri poate îndepărta şi menţine sub control anxietatea.

– Anumite acţiuni au o funcţie comunicativă.

Spre exemplu au rolul de a atrage atenţia asupra celor din jur. Din anumite forme de agitaţie fizică, părinţii pot deduce: copilului îi este foame sau sete sau vrea să se culce.

– Pentru a se pregăti pentru etapa următoare.

Ca şi atleţii care se mişcă înainte-înapoi ca să-şi facă elan pentru săritura în lungime, anumite acţiuni motorii par a sprijini copilul pentru efectuarea unei tranziţii (este atât de greu să ia o hotărâre, încât până şi puţin sprijin fizic poate fi de folos.

– Ca strategie pentru a scăpa din situaţii dificile.

Susțineți-i jocul solitar și pășiți cu sinceritate în lumea lui

Aceste “ritualuri” pot constitui uşa şi calea spre interacţiunea umană şi socializare. Astfel, în loc să forţăm oprirea unui comportament, ne putem alătura copilului, susţinându-i jocul solitar să devină un joc în doi, păşind cu sinceritate lumea lui, înainte de a-i cere să participe şi el în jocul nostru. Dde exemplu, când copilul îşi mişcă mâinile într-un fel, îi putem imita mişcările, stând în aşa fel încât să poată vedea ce facem.

Dacă reuşim să descoperim semnificaţiile, funcţiile comportamentelor, acestea vor fi mai uşor de controlat, putând fi transformate treptat în activităţi adecvate social. Spre exemplu, pentru un copil care aliniază obiecte (jucării, pahare, pantofi), un obiectiv adecvat poate fi să-l învăţăm să înşire mărgele urmând o anumită logică/tipar).

Creați oportunități care să-l ajute să-și demonstreze abilitățile

Este necesar, aşadar, să creăm copiilor cu autism oportunităţi în care să înveţe să-şi demonstreze abilităţile, să vadă că pot face anumite lucruri şi că pot obţine succese, pentru ca ulterior să se angajeze din ce în ce mai mult în activităţi funcţionale şi mai puțin în comportamentele repetitive şi stereotipe.

Antrenându-i în activităţi variate şi stimulându-i constant le sporim creativitatea şi imaginaţia. Abilităţile de comunicare sunt, de asemenea, încurajate, iar simpla manipulare a obiectelor îl învaţă pe copil că poate explora și influenţa mediul.

 

 

 

 

 

 

Sindromul Down, scurt istoric și probleme de actualitate

Sindromul Down, scurt istoric și probleme de actualitate

Familiile poartă o responsabilitate extraordinară pentru fericirea și sănătatea copiluluidiagnosticat cu sindrom Down. După naștere, acesta are nevoie de observarea constantă a specialiștilor. Este important să se efectueze un examen medical pentru a identifica patologiile și bolile asociate, iar mediculchiar poate prescrie medicamente în vederea reducerii impactului sindromului.

Terapia face diferența între viața normală și cea… ratată

Totodată, părinții trebuie să se înarmeze cu răbdare, întrucât dezvoltarea acestor copii este mult mai lentă decât în cazul celor fără probleme. Spre exemplu, în stadiul de bebeluș vor învăța să își țină capul abia spre vârsta de trei luni, vor sta în șezut aproape la un an de viață și vor merge singuri în picioare aproape la doi ani. Ajutorul calificat al experților poate contribui la reducerea semnificativă a acestor termene.Programele individuale de dezvoltare, precum gimnastica specială, masajul, terapia prin joc și tehnicile ABC pot ajuta copilul să se dezvolte.

În plus, e bine de știut că cercetările moderne resping ideea de retard mental al copiilor din spectrul Down. Doar un procent mic de pacienți prezintă o întârziere profundă în inteligență.

Totuși, se știe că intelectul încetinește și chiar se oprește în jurul vârstei de șapte ani dacă nu se lucrează cu pacientul.

Pentru a înțelege mai bine copiii cu sindrom Down și importanța terapiei, câteva date referitor la istoricul bolii sunt esențiale. Odată cu înaintarea în timp, datorită progreselor medicale și terapiilor moderne durata și chiar stilul de viață al acestor pacienți se îmbunătățește semnificativ.În lipsa acestora, persoanele în cauză riscă să rămână inadaptate social și să își rateze întraga viață.

Înaintea erei noastre

Primele însemnări despre persoane ce aveau trăsături fizice asemănătoare sindromului Down au apărut în America Centrală, cu mult înaintea erei noastre (1500 î.e.n ). Arheologii au desoperit figurine din acea perioadă, provenind de la Tribul Olmec, ce aveau o asemănare izbitoare cu persoanele diagnosticate astăzi cu sindrom Down.

1866

În ceea ce privește atestările scrise, prima descriere clinică a sindromului Down a fost publicată de către doctorul englez Langdon Haydon Down, în anul 1866. Acesta îi eticheta pe acești copii drept “mongoloizi” –  deoarece fizionomia semăna cu cea a poporului mongolez. Dr. Down lucra într-o instituție de îngrijire a persoanelor cu diverse tulburări, iar convingerea sa etnică s-a dovedit în timp a fi eronată, copiii cu sindrom Down neavând nicio legătură cu poporul mongolez. 

1896

Mai târziu, în 1896 Telford Smith a emis ipoteza conform căreia sindromul Down și hipotiroidismul congenital sunt, de fapt, două fațade ale aceleiași probleme. Ipoteza se baza pe îmbunătățirea abilităților congnitive a persoanelor cu sindrom Down după ce primeau tratament tiroidian. Teoria nu a fost confirmată, deoarce s-a demonstrat că pacienții aveau atât sindrom Down, cât și hipotiroidism. În prezent este recunoscut faptul că prsoanele cu sindrom Down au probleme cu tiroida, însă nu toate sunt diagnosticate cu hipotiroidism.

1932 și 1959

Despre modificările genetice ale persoanelor cu sindrom Down au apărut informații în 1932, când medicul oftalomolog P.J. Waardenburg a sugerat că există anumite cauze genetice ce contribuie la apariția sindromului.

Teoria a fost confirmată în Franța, în anul 1959. În acea perioadă, doctorul Jérôme LeJeune, împreună cu ajutorul echipei sale, a descoperit existența unui cormozom suplimentar în perechea 21 (cromozomii reprezintă suportul informației genetice caracteristice fiecărui individ). Datorită echipei doctorului LeJeune putem înțelege astăzi disfuncțiunea cerebrală și psihologică cauzată de acest cromozom suplimentar.

Prezent

În zilele noastre putem evidenția și alte aspecte structurale mai semnificative ale persoanelor cu sindrom Down, precum:

– craniu mic și brahicefalic,

– limba cu aspect hipoton, este lată sau îngustă și ascuțită,

– buzele îngroșate și fisurate transveral,

– anomalii ale dinților și maxilarului,

– punte nazală aplatizată,

– degetele de la mâini sunt mai scurte.

Cauzele apariției bolii

Până în prezent, sunt cunoscute doar două motive pentru apariția sindromului Down.

  1. Vârsta mamei.

Cu cât este mai mare femeia, cu atât mai mare este riscul de a avea un copil cu această patologie (după 30 de ani incidența este 1: 1000 și după 42 de ani 1:60).

  1. Ereditatea.

Aceasta este o cauzămai rară. Prezența în familie a unei rude cu sindromul Downare o importanță deosebită. În plus, oamenii de știință observă relația dintre vârsta bunicii la care a născut o fiică și posibilitatea obținerii unui nepot cu sindromul Down. Cu cât bătrâna era mai mare, cu atât crește riscul nașterii unui nepot cu această anomalie. Specialiștii nu neagă nici importanța vârstei tatălui (factor de risc prezintă bărbați peste 45 de ani).

TIPURI

Există trei forme de anomalie cromozomială în sindromul Down:trisomia, mozaicismul, translocarea.

Trisomia

– apare în 90% din cazuri. Este caracterizată prin prezența unui cromozom 21 suplimentar (deci în loc de cele două apar trei). Se întâmplă atunci când există o încălcare a diviziunii celulare în dezvoltarea ovocitului sau a spermei. Un fenomen similar este observat în toate celulele umane.

Mozaicismul

– în acest caz numai o parte dintre celule au un cromozom în plus, apare ca un mozaic de celule normale și patologice. Acest defect este asociat cu o încălcare a diviziunii celulare după concepție. Incidența bolii este de 2-3%.

Translocarea

– numărul total de cromozomi din celule rămâne46, însă o copie suplimentară (totală sau parțială) a cromozomului 21 se atașează la un alt cromozom, de obicei, cromozomului 14. Astfel, prezența totală sau parțialăa cromozomului 21 cauzează caracteristicile sindromului Down. Frecvența diagnosticului este de 4%.

 

 

 

 

Ce trebuie să ştiți despre… anxietatea de separare

Ce trebuie să ştiți despre… anxietatea de separare

Entuziasmați de venirea pe lume a bebelușului mult așteptat, părinții, extrem de iubitori, sunt adesea inseparabili de cel mic. Unii refuză să îl lase chiar și câteva ceasuri cu o altă persoană (bunică, mătușă, bonă etc.) pentru a-și relua viața socială, pentru a ieși din când în când cu prietenii sau pur și simplu pentru a se relaxa. De cealaltă parte, cel mic devine și el foarte atașat (în special de mamă), astfel că atunci când vine vremea să meargă la grădiniță despărțirea poate avea consecințe extrem de grave asupra psihicului său. Iar dacă problema nu se rezolvă de la sine într-un interval de timp relativ scurt e obligatoriu să se apeleze la personal specializat.

Altfel spus, anxietatea de separare este o tulburare care se manifestă printr-un sentiment de teamă intensă. Aceasta apare la copii de obicei în momentul în care se află în situaţii nefamiliare şi în care nu sunt alături de ei persoanele cu care se simt în siguranţă (de regulă mama). Acest tip de reacţii sunt considerate fireşti până în jurul vârstei de 2 ani. După această vârstă, copiii încep treptat să se obişnuiască cu situaţiile şi persoanele noi, iar teama de separare se manifestă mai puţin intens.

Cauzele anxietăţii de separare pot fi:

– genetice. În acest caz anxietatea este asociată cu predispoziţii temperamentale(înnăscute), care favorizează tendinţa de a se retrage şi de a se izola în raport cu persoanele sau cu situaţiile noi;

– de mediu. Tendinţa de a-i proteja pe copii excesiv în situaţii noi/nefamiliare încurajează dependenţa acestora faţă de părinţi şi îi privează de experienţe de învăţare despre cum se pot comporta în astfel de contexte.Așadar, anxietatea în situaţii de separare poate fi mai intensă dacă părinţii nu iau măsuri pentru a-i obişnui treptat pe copii cu absenţa lor;

– factori de stres (exemple: divorţ, probleme de comunicare între părinţi, primele zile la grădiniţă/şcoală) pot  favoriza, de asemenea, manifestarea anxietăţii de separare.

Cum o puteți identifica

Copilul cu anxietate de separare devine îngrijorat şi neliniştit când anticipează despărţirea,refuză să meargă la grădiniţă/şcoală; refuză să doarmă singur; are frecvent coşmaruri al căror subiect este separarea; are dureri frecvente de cap, de burtă, diaree sau alte probleme fizice atunci când ştie că urmează să se separe de părinţi; face crize de plâns care însoţesc momentele de separare; stă tot timpul în preajma părinţilor.

Așadar, anxietatea de separare este asociată cu reacţii emoţionale extrem de intense, care au loc atunci când copilul se gândeşte la situaţia respectivă, dar şi în momentul în care se produce separarea. Atenție! Aceste reacţii de teamă intensă afectează capacitatea copiilor de a-şi face prieteni şi sunt responsabile în unele cazuri de probleme şcolare asociate cu numărul mare de absenţe.

Ce este de făcut

Părinţii sunt primii care pot modela credinţele esenţiale ale copilului, asigurându-i acestuia cât mai multe feedbackuri pozitive şi oportunităţi pentru a se pune în valoare. Este important pentru cel mic să se simtă apreciat, să i se alimenteze şi încurajeze independenţa, să i se dea o importanţă autentică la ceea ce spune şi să fie ascultat cu adevărat, să i se explice cauzele lucrurilor şi să fie făcut să înţeleagă cât de important e pentru părinţi, care nu-l vor abandona niciodată şi vor fi alături de el la nevoie.

De asemenea, pentru a alina anxietatea de separare a micuţilor pot fi folosite şi strategii precum:

pregătirea din timp a copilului pentru plecarea părinţilor, explicându-i acestuia când vor pleca, când se vor întoarce şi vorbindu-i cu entuziasm despre cine îl va ingriji în acest timp şi ce lucruri interesante vor face;

salutarea celui mic la plecare, folosind expresii nostime de genul: “Pe curand, eroule”, ci nu dramatizând! Dispariţiile „misterioase”, preferate de unii părinţi, pot transmite copilului mesajul că nu se poate baza pe mama și tata, aceştia putând să-l lase singur în orice moment.

părintele este important să rămână calm, să explice copilului pe un ton blând ce se petrece şi în momentul în care îl asigură că se va întoarce cât mai curând să nu cedeze “reprezentaţiilor” acestuia.

Când e necesar să luați măsuri?

Dacă intensitatea și persistenţa manifestărilor este severă, cu o durată de cel puțin o lună, se recomandă realizarea unei evaluări psihologice pentru confirmarea diagnosticului de anxietate de separare. În urma acesteia cel mai probabil se vor recomanda ședinţe de psihoterapie.

Scopul terapiei (care la vârste fragede constă în observarea comportamentului și modului de joc al micuțului) este acela de a reduce reacţiile de teamă şi de a-l ajuta pe copil să tolereze situaţiile de separare. Este importantă şi implicarea părinţilor în terapie, pentru a învăţa strategii prin care să gestioneze cu succes situaţiile de separare, încurajând totodată dobândirea sentimentului de siguranţă şi de autonomie a copilului.

Dezvoltarea capacităţii de a suporta separarea este un prag fundamental în evoluţia intelectuală şi emoțională a celui mic.

În ceea ce privește statisticile, această problemă emoţională afectează 4 – 5% dintre copiii cu vârste cuprinse între 5-7 ani şi tinde să scadă la 2% până la 11-13 ani.

 

 

 

 

Gestionarea comportamentelor problematice ale copiilor cu autism

Gestionarea comportamentelor problematice ale copiilor cu autism


Pentru copilul cu autism o barieră în interacțiunea cu ceilalți poate fi apariția comportamentelor problematice. Înainte de a acționa asupra lor, părinții care le identifică e necesar să facă o analiză funcțională, pentru a ști cauza care întreține un anumit tip de comportament. Ideea este că, odată identificate cauzele care le generează, comportamentele devin mai ușor de gestionat, putând fi transformate mai apoi în activități adaptate social, care sa întrețină și nevoia copilului.

Cum le recunoașteți

Comportamentele problematice se pot manifesta sub forme extreme: țipăt, aruncarea sau spargerea obiectelor, agresivitate și autoagresivitate sau forme mai ciudate, precum hiperventilația sau crizele de apnee (ținutul respirației).

Deși nu sunt periculoase, autostimulările, stereotipiile șicomportamentele obsesive sunt și ele incluse în cadrul comportamentelor problematice, deoarce reprezintă un impediment în procesul de învățare și dezvoltare a abilităților cognitive și de socializare.

Mai mult, copiii cu autism riscă să fie absorbiți de jocuri autostimulante (care îi vor împiedica să reacționeze la ceea ce se întâmplă în jurul lor), se pot angaja într-o activitate obsesivă, din care să fie foarte greu întrerupți sau redirecționați, pot repeta la nesfârșit cuvinte sau fraze pe care le-au auzit (fenomen cunoscut sub numele de ecolalie/ limbaj ecolalic).

Din ce motive apar?

Exista 3 cauze principale pentru care copiii cu autism dezvoltă comportamente problematice:

  1. Pentru a obține stimuli sociali sau materiali – este susținut pozitiv în manifestarea comportamentului. Este consolat prin faptul că i se atrage atenția verbal asupra comportamenului.
  2. Pentru a scăpa/evita o sarcină – prin apariția acestor comportamente copilului i se permite să termine sau să reducă o situație neplăcută.
  3. Efectul obținut în urma comportamentului este de natură internă, autostimulatoriu. Copilul manifestă comportamente ce îi produc în mod automat senzații plăcute, carepot avea diverse forme:auditive (sunetul produs de niște bile care se ciocnesc), tactile (lovirea palmelor de masă), kinestezic (legănat, învârtit), gustativ (băgatul obiectelor în gură).

Există mai multe metode de înregistrare a comportamentelor, care permit identificarea cauzei – cea mai utilizată fiind ABC-ul comportamental.

ABC –ul comportamental

ABC –ul comportamental urmărește Antecedentul (ceea ce face copilul în momentul declanșării comportamentului) –apoi Comportamentul (cum se manifestă) – și Consecința (care este reacția celor de lângă el).

Urmărind aceste 3 aspecte (Antecedent, comportament, consecință), într-un interval de timp stabilit în funcție de frecvența apariției comportamentului veți avea o evidență a ceea ce întreține acel comportament și se va putea stabili și aplica o intervenție corectă.

Câteva strategii prin care le puteți rezolva:

– Spre exemplu, dacă un copil țipă pentru că vrea să scape de o sarcină (care nu îi place sau e prea grea pentru el), e bine de știut că țipătul poate fi înlocuitcu utilizarea unui limbaj funcțional, prin care copilul învață să ceară ajutorul, săsolicite o pauză sau chiar schimbarea activității.

– În cazul în care copilul cu autism bate din palme pentru a-și manifesta bucuria, clipește des, face grimase, are un râs bizar, nepotrivit, adulmecă sau emite diverse sunetepoate atrage comentarii răutăcioase din partea celor care nu îi înțeleg comportamentul și boala. Ce puteți face? Fie îl acceptați ca pe un mod de exprimare a plăcerii /o sursă de comfort prin care copilul își alină stresul; fie găsiți o alternativă acceptabilă pe care să i-o oferiți copilului! Spre exemplu îl puteți recompensapentru momentele în care nu face acel comportament.

– Uneori, persoanele cu tulburări din spectrul autismului au probleme în ceea ce privește alimentația(în sensul că preferă doar un anumit aliment și refuză orice altă mâncare, preferăproduse de o anumită culoare, mănâncă rar și puțin etc), somnul (au probleme la adormire sau la trezire, se dezbracă în timpul somnului etc), autonomia personală (își însușesc cu greu și destul de târziu mersul la toaletă, nu se pot îmbrăca/dezbrăca singuri etc). Cum poate fi îmbunătățită situația? Începeți să îi formați de mic deprinderile de autonomie personală; fiți consecvenți și constanți în metoda adoptată! Când vine vorba de masă, adaptați modalitățile de hrănire la copilul cu dificultăți în alimentație și oferiți-i un preparat preferat – unul nedorit și tot așa…!

PONT!

Pentru rezolvarea punctuală a anumitor probleme vă puteți consulta cu terapeutul copilului, care în timpul ședințelor ajunge să îl cunoască foarte bine și ale cărui sfaturi vă pot fi de mare ajutor!

Achiziția abilităților de bază în cazul sindromului Down

Achiziția abilităților de bază în cazul sindromului Down

Sindromul Down nu este o boală, este o modificare genetică ce se produce în momentul concepției fătului, fiind cauzată de prezența unui cromozom suplimentar. Dacă, în mod obișnuit, persoanele au 46 de cromozomi în fiecare celulă a corpului, cele cu sindrom Down au 47. Afecțiunea mai este cunoscutăși sub numele de “Trisomia 21” și este caracterizată printr-o variație a înapoierii mintale și numeroase anormalități fizice (spre exemplu facies aplatizat – gât scurt etc.). Deși Sindromul Down este permanent, majoritatea pacienților pot duce o viață normală, activă.

Părinții trebuie să înfrunte situația cu atenție și răbdare

Problemele de sănătate și tulburările de dezvoltare ale pacienților cu Sindrom Down pot contribui la apariția problemelor comportamentale. Un copil poate dezvolta o tulburare de opoziționism provocator din cauza problemelor de comunicare sau de interpretarea defectuoasă a cerințelor celorlalți. De ajutor în prevenirea sau rezolvarea problemelor de comportament pot fi:

– oportunitățile educaționale și de socializare;

– activitățile fizice adecvate;

– răbdarea și atenția cu care părinții trebuie să înfrunte situația.

În cazul în care un copil se confruntă și cu anxietatea sau depresia, pot fi necesare consilierea și tratamentul medicamentos.

Copilul mic, integrat într-un program de intervenție precoce

Este recomandat ca părinții să fie răbdători și să își încurajeze copiii încă din primul an de viață, pe măsură ce aceștia învață să meargă sau să stea în șezut, până la atingerea unor etape ale dezvoltării mai complexe. Este foarte probabil ca aceste repere să fie atinse într-un timp mai îndelungat decât în cazul altor copii, dar deprinderea lor poate fi la fel de semnificativă și surprinzătoare. Este recomandată integrarea copilului mic (în jurul vârstei de 3 ani) într-un program de intervenție precoce. Aceste programe beneficiază de personal specializat în monitorizarea și încurajarea dezvoltării copilului.

Abilitățile cognitive trebuie stimulate

Cât timp copiii își dezvoltă aceste abilități trebuie menținută o atitudine pozitivă. Existența oportunităților de învățare și socializare, acceptarea faptului că este bine pentru copil să fie supus provocărilor, chiar dacă uneori greșește, și atitudinea pozitivă din partea celorlalți facilitează procesul de dezvoltare. Abilitățile cognitive ale copilului pot fi stimulate având grijă ca sarcinile solicitate să nu fie prea dificile.

Abordând o terapie complexă a recuperării, ce include învățare, psihoterapie și consiliere ocupațională, rezultatele pot fi unele dintre cele mai bune.

Recuperarea prin învățare

Formele de învățare eficiente în recuperare sunt cele de tip afectiv și motivațional, care trebuie însoțite, obligatoriu, de învățarea moralăși cea motrică.

Acolo unde este posibil (în funcție de gravitatea fiecărui caz) se poate realiza și învățarea de tip intelectual, având drept obiectiv acumularea de informații elementare, însușirea unui aparat conceptual, a operării instrumentale. În aceastăsituație metodele verbale sunt esențiale.

O altă formă de învățare utilizată este cea socială, prin care persoama cu Sindrom Down este orientată spre modele comportamentale concrete, stimulându-se capacitatea sa de imitare spontană. În acest context, empatia este fenomenul de bază în stabilirea relațiilor interpersonale. Este utilă folosirea de întăritori pozitivi (recompensa – materială sau de tip afectiv, lauda etc), dar și negativi (admonestarea, sancționarea verbală etc).

Recuperarea prin psihoterapie

Deși nu înlătură handicapul, recuperarea prin psihoterapie are o importanță deosebită:

-acționează pozitiv asupra spiritului și al personalității;

– înlătură negativismul, stările psihice conflictuale, sentimentele de inferioritate;

– activează motivația și pulsiunile;

– devine un factor energizant al implicării subiectului în procesul recuperării.

Consilierea ocupațională

Consilierea ocupaționalăeste foarte importantă în acest procesși poate fi aplicată cu succesîn toate formele de handicap. Printre terapiile ocupaționale semnificative putem vorbi de: ludoterapie,arteterapie, meloterapie sau terapia prin dans. Se știe că unii subiecți cu handicap de intelect manifestă un interes viu pentru muzică, dans, pictură, joc, confecționarea unor obiecte etc., acestea putând fi nu doar momente de consumare a energiei, dar și de formare a unor abilități motrice, practice sau de elaborare a unor deprinderi profesionale. În cazul copiilor din clasele mai mari, ergoterapia contribuie la integrarea acestoraîntr-o activitate cu caracter social, prin care își pot valorificapotențialul fizic și psihic restant.

Scopul recuperării constă, pe de o parte, în valorificarea la maximum a posibilităților copilului cu sindrom Down, iar pe de altă parte, funcțiile psihice nealterate trebuie să fie antrenate astfel încât să poată prelua activitatea funcțiilor afective în vederea formării unor abilități și comportamente care să-i permită copilului o integrare optimă în viața socială.

 

 

 

 

Ce știți despre mutismul electiv?

Ce știți despre mutismul electiv?

Mutismul electiv se caracterizează prin incapacitatea persistentă a unei persoane de a vorbi în anumite situații sociale – unde este de așteptat să vorbească, în ciuda faptului că în alte situații aceasta poate vorbi. Cu alte cuvinte, persoana în cauză alege momentele în care vrea să comunice. Pentru stabilirea corectă a diagnosticului, manifestările specifice ar trebui să fie observate timp de minim o lună.

Asociat cu timiditatea.

Deșiverbalizarea lipsește cu desăvârșire în momentele manifestării bolii, copiii cu această tulburare pot avea numeroase alte modalități de comunicare prin: gesturi, desene, priviri, sunete nearticulate, gesturi de tragere sau împingere a celor din jurul lor.

Mutismul electiv este asociat în general și cu alte trăsături, cum ar fi: timiditate excesivă, izolare socială, imaturitate afectivă și motivațională, negativism, opoziționism sau tulburări anxioase.

Când apare?

Debutul acestei tulburări apare în general înaintea vârstei de 5 ani, dar până la intrarea în colectivitate (grădiniță sau școală) această perturbare poate să nu atragă atenția în mod deosebit.

La adulți se poate manifesta ca imposibilitat de a citi sau a vorbi în public.

Categorii predispuse:

S-a constatat că această tulburare este mai frecventă la fete decât la băieți.

Factori favorizanți:

Mutismul electiv poate să apară brusc atunci când copilul a trecut printr-o situație traumatizantă, precumo boală, despărțirea de o persoană iubită,abuz, neglijență, ironie, umilință etc. Chiar și cearta între părinți ar putea declanșa mutismul electiv.

Teste și criterii de diagnostic:

Principalele criterii de diagnostic sunt:

– incapacitatea de a vorbi în anumite situații sociale,

– manifestări cu dureza minim o lună,

– pacientul perturbă sau inferează cu performanța educațională sau cu viața socială,

– incapacitatea de a vorbi nu se datorează lipsei de cunoaștere a limbii vorbite,

– manifestările nu sunt explicate mai bine de o altă tulburare de comunnicare.

În anumite situații se pot faceo multitudine de teste:

– evaluare ORL (pentru a exclude hipoacuzia) și audiogramă;

– evaluare neurologică, pentru a stabili dacăcel mic nu mai știe să vorbească pentru că a uitat unele cuvinte (afazie) sau prezintăși alte semne neurologice care ar putea indica o tumoră; însoțită de RMN cerebralși EEG (de somn pentru sindrom Landau – Kleffner);

– evaluare psihologică, ce ar putea idendifica mutismul electiv sau prezența altei afecțiuni.

Cum se tratează?

În ceea ce privește intervenția terapeutică, s-a constatat că terapia comportamentală asociată cu asistarea terapeutică a familiei poate avea rezultate foarte bune. Identificarea și rezolvarea conflictelor interioare ale copilului prin intermediul jocului liber (la început) sau al desenului reprezintă pentru cel mic o modalitate eficientă de exprimare a sentimentelor și conflictelor intrapsihice. Pe parcursul terapiei, rolul jocului și al desenului se va schimba, acestea devenind directive și având valoare de act terapeutic.

În cadrul terapiei părinții vor fi ajutați să înțeleagă mai bine dificultățile copilului și să fie conștienți de posibila evoluție a acestuia. O mai bună exprimare a sentimentelor, emoțiilor și frustrărilor provocate de situația în care se află poate fi, de asemenea, un obiectiv important al procesului terapeuticîn cazul părinților.