Entuziasmați de venirea pe lume a bebelușului mult așteptat, părinții, extrem de iubitori, sunt adesea inseparabili de cel mic. Unii refuză să îl lase chiar și câteva ceasuri cu o altă persoană (bunică, mătușă, bonă etc.) pentru a-și relua viața socială, pentru a ieși din când în când cu prietenii sau pur și simplu pentru a se relaxa. De cealaltă parte, cel mic devine și el foarte atașat (în special de mamă), astfel că atunci când vine vremea să meargă la grădiniță despărțirea poate avea consecințe extrem de grave asupra psihicului său. Iar dacă problema nu se rezolvă de la sine într-un interval de timp relativ scurt e obligatoriu să se apeleze la personal specializat.
Altfel spus, anxietatea de separare este o tulburare care se manifestă printr-un sentiment de teamă intensă. Aceasta apare la copii de obicei în momentul în care se află în situaţii nefamiliare şi în care nu sunt alături de ei persoanele cu care se simt în siguranţă (de regulă mama). Acest tip de reacţii sunt considerate fireşti până în jurul vârstei de 2 ani. După această vârstă, copiii încep treptat să se obişnuiască cu situaţiile şi persoanele noi, iar teama de separare se manifestă mai puţin intens.
Cauzele anxietăţii de separare pot fi:
– genetice. În acest caz anxietatea este asociată cu predispoziţii temperamentale(înnăscute), care favorizează tendinţa de a se retrage şi de a se izola în raport cu persoanele sau cu situaţiile noi;
– de mediu. Tendinţa de a-i proteja pe copii excesiv în situaţii noi/nefamiliare încurajează dependenţa acestora faţă de părinţi şi îi privează de experienţe de învăţare despre cum se pot comporta în astfel de contexte.Așadar, anxietatea în situaţii de separare poate fi mai intensă dacă părinţii nu iau măsuri pentru a-i obişnui treptat pe copii cu absenţa lor;
– factori de stres (exemple: divorţ, probleme de comunicare între părinţi, primele zile la grădiniţă/şcoală) pot favoriza, de asemenea, manifestarea anxietăţii de separare.
Cum o puteți identifica
Copilul cu anxietate de separare devine îngrijorat şi neliniştit când anticipează despărţirea,refuză să meargă la grădiniţă/şcoală; refuză să doarmă singur; are frecvent coşmaruri al căror subiect este separarea; are dureri frecvente de cap, de burtă, diaree sau alte probleme fizice atunci când ştie că urmează să se separe de părinţi; face crize de plâns care însoţesc momentele de separare; stă tot timpul în preajma părinţilor.
Așadar, anxietatea de separare este asociată cu reacţii emoţionale extrem de intense, care au loc atunci când copilul se gândeşte la situaţia respectivă, dar şi în momentul în care se produce separarea. Atenție! Aceste reacţii de teamă intensă afectează capacitatea copiilor de a-şi face prieteni şi sunt responsabile în unele cazuri de probleme şcolare asociate cu numărul mare de absenţe.
Ce este de făcut
Părinţii sunt primii care pot modela credinţele esenţiale ale copilului, asigurându-i acestuia cât mai multe feedbackuri pozitive şi oportunităţi pentru a se pune în valoare. Este important pentru cel mic să se simtă apreciat, să i se alimenteze şi încurajeze independenţa, să i se dea o importanţă autentică la ceea ce spune şi să fie ascultat cu adevărat, să i se explice cauzele lucrurilor şi să fie făcut să înţeleagă cât de important e pentru părinţi, care nu-l vor abandona niciodată şi vor fi alături de el la nevoie.
De asemenea, pentru a alina anxietatea de separare a micuţilor pot fi folosite şi strategii precum:
– pregătirea din timp a copilului pentru plecarea părinţilor, explicându-i acestuia când vor pleca, când se vor întoarce şi vorbindu-i cu entuziasm despre cine îl va ingriji în acest timp şi ce lucruri interesante vor face;
– salutarea celui mic la plecare, folosind expresii nostime de genul: “Pe curand, eroule”, ci nu dramatizând! Dispariţiile „misterioase”, preferate de unii părinţi, pot transmite copilului mesajul că nu se poate baza pe mama și tata, aceştia putând să-l lase singur în orice moment.
– părintele este important să rămână calm, să explice copilului pe un ton blând ce se petrece şi în momentul în care îl asigură că se va întoarce cât mai curând să nu cedeze “reprezentaţiilor” acestuia.
Când e necesar să luați măsuri?
Dacă intensitatea și persistenţa manifestărilor este severă, cu o durată de cel puțin o lună, se recomandă realizarea unei evaluări psihologice pentru confirmarea diagnosticului de anxietate de separare. În urma acesteia cel mai probabil se vor recomanda ședinţe de psihoterapie.
Scopul terapiei (care la vârste fragede constă în observarea comportamentului și modului de joc al micuțului) este acela de a reduce reacţiile de teamă şi de a-l ajuta pe copil să tolereze situaţiile de separare. Este importantă şi implicarea părinţilor în terapie, pentru a învăţa strategii prin care să gestioneze cu succes situaţiile de separare, încurajând totodată dobândirea sentimentului de siguranţă şi de autonomie a copilului.
Dezvoltarea capacităţii de a suporta separarea este un prag fundamental în evoluţia intelectuală şi emoțională a celui mic.
În ceea ce privește statisticile, această problemă emoţională afectează 4 – 5% dintre copiii cu vârste cuprinse între 5-7 ani şi tinde să scadă la 2% până la 11-13 ani.