by Admin | Jul 31, 2018 | Articole
Familiile poartă o responsabilitate extraordinară pentru fericirea și sănătatea copiluluidiagnosticat cu sindrom Down. După naștere, acesta are nevoie de observarea constantă a specialiștilor. Este important să se efectueze un examen medical pentru a identifica patologiile și bolile asociate, iar mediculchiar poate prescrie medicamente în vederea reducerii impactului sindromului.
Terapia face diferența între viața normală și cea… ratată
Totodată, părinții trebuie să se înarmeze cu răbdare, întrucât dezvoltarea acestor copii este mult mai lentă decât în cazul celor fără probleme. Spre exemplu, în stadiul de bebeluș vor învăța să își țină capul abia spre vârsta de trei luni, vor sta în șezut aproape la un an de viață și vor merge singuri în picioare aproape la doi ani. Ajutorul calificat al experților poate contribui la reducerea semnificativă a acestor termene.Programele individuale de dezvoltare, precum gimnastica specială, masajul, terapia prin joc și tehnicile ABC pot ajuta copilul să se dezvolte.
În plus, e bine de știut că cercetările moderne resping ideea de retard mental al copiilor din spectrul Down. Doar un procent mic de pacienți prezintă o întârziere profundă în inteligență.
Totuși, se știe că intelectul încetinește și chiar se oprește în jurul vârstei de șapte ani dacă nu se lucrează cu pacientul.
Pentru a înțelege mai bine copiii cu sindrom Down și importanța terapiei, câteva date referitor la istoricul bolii sunt esențiale. Odată cu înaintarea în timp, datorită progreselor medicale și terapiilor moderne durata și chiar stilul de viață al acestor pacienți se îmbunătățește semnificativ.În lipsa acestora, persoanele în cauză riscă să rămână inadaptate social și să își rateze întraga viață.
Înaintea erei noastre
Primele însemnări despre persoane ce aveau trăsături fizice asemănătoare sindromului Down au apărut în America Centrală, cu mult înaintea erei noastre (1500 î.e.n ). Arheologii au desoperit figurine din acea perioadă, provenind de la Tribul Olmec, ce aveau o asemănare izbitoare cu persoanele diagnosticate astăzi cu sindrom Down.
1866
În ceea ce privește atestările scrise, prima descriere clinică a sindromului Down a fost publicată de către doctorul englez Langdon Haydon Down, în anul 1866. Acesta îi eticheta pe acești copii drept “mongoloizi” – deoarece fizionomia semăna cu cea a poporului mongolez. Dr. Down lucra într-o instituție de îngrijire a persoanelor cu diverse tulburări, iar convingerea sa etnică s-a dovedit în timp a fi eronată, copiii cu sindrom Down neavând nicio legătură cu poporul mongolez.
1896
Mai târziu, în 1896 Telford Smith a emis ipoteza conform căreia sindromul Down și hipotiroidismul congenital sunt, de fapt, două fațade ale aceleiași probleme. Ipoteza se baza pe îmbunătățirea abilităților congnitive a persoanelor cu sindrom Down după ce primeau tratament tiroidian. Teoria nu a fost confirmată, deoarce s-a demonstrat că pacienții aveau atât sindrom Down, cât și hipotiroidism. În prezent este recunoscut faptul că prsoanele cu sindrom Down au probleme cu tiroida, însă nu toate sunt diagnosticate cu hipotiroidism.
1932 și 1959
Despre modificările genetice ale persoanelor cu sindrom Down au apărut informații în 1932, când medicul oftalomolog P.J. Waardenburg a sugerat că există anumite cauze genetice ce contribuie la apariția sindromului.
Teoria a fost confirmată în Franța, în anul 1959. În acea perioadă, doctorul Jérôme LeJeune, împreună cu ajutorul echipei sale, a descoperit existența unui cormozom suplimentar în perechea 21 (cromozomii reprezintă suportul informației genetice caracteristice fiecărui individ). Datorită echipei doctorului LeJeune putem înțelege astăzi disfuncțiunea cerebrală și psihologică cauzată de acest cromozom suplimentar.
Prezent
În zilele noastre putem evidenția și alte aspecte structurale mai semnificative ale persoanelor cu sindrom Down, precum:
– craniu mic și brahicefalic,
– limba cu aspect hipoton, este lată sau îngustă și ascuțită,
– buzele îngroșate și fisurate transveral,
– anomalii ale dinților și maxilarului,
– punte nazală aplatizată,
– degetele de la mâini sunt mai scurte.
Cauzele apariției bolii
Până în prezent, sunt cunoscute doar două motive pentru apariția sindromului Down.
- Vârsta mamei.
Cu cât este mai mare femeia, cu atât mai mare este riscul de a avea un copil cu această patologie (după 30 de ani incidența este 1: 1000 și după 42 de ani 1:60).
- Ereditatea.
Aceasta este o cauzămai rară. Prezența în familie a unei rude cu sindromul Downare o importanță deosebită. În plus, oamenii de știință observă relația dintre vârsta bunicii la care a născut o fiică și posibilitatea obținerii unui nepot cu sindromul Down. Cu cât bătrâna era mai mare, cu atât crește riscul nașterii unui nepot cu această anomalie. Specialiștii nu neagă nici importanța vârstei tatălui (factor de risc prezintă bărbați peste 45 de ani).
TIPURI
Există trei forme de anomalie cromozomială în sindromul Down:trisomia, mozaicismul, translocarea.
Trisomia
– apare în 90% din cazuri. Este caracterizată prin prezența unui cromozom 21 suplimentar (deci în loc de cele două apar trei). Se întâmplă atunci când există o încălcare a diviziunii celulare în dezvoltarea ovocitului sau a spermei. Un fenomen similar este observat în toate celulele umane.
Mozaicismul
– în acest caz numai o parte dintre celule au un cromozom în plus, apare ca un mozaic de celule normale și patologice. Acest defect este asociat cu o încălcare a diviziunii celulare după concepție. Incidența bolii este de 2-3%.
Translocarea
– numărul total de cromozomi din celule rămâne46, însă o copie suplimentară (totală sau parțială) a cromozomului 21 se atașează la un alt cromozom, de obicei, cromozomului 14. Astfel, prezența totală sau parțialăa cromozomului 21 cauzează caracteristicile sindromului Down. Frecvența diagnosticului este de 4%.
by Admin | Jul 31, 2018 | Articole
Entuziasmați de venirea pe lume a bebelușului mult așteptat, părinții, extrem de iubitori, sunt adesea inseparabili de cel mic. Unii refuză să îl lase chiar și câteva ceasuri cu o altă persoană (bunică, mătușă, bonă etc.) pentru a-și relua viața socială, pentru a ieși din când în când cu prietenii sau pur și simplu pentru a se relaxa. De cealaltă parte, cel mic devine și el foarte atașat (în special de mamă), astfel că atunci când vine vremea să meargă la grădiniță despărțirea poate avea consecințe extrem de grave asupra psihicului său. Iar dacă problema nu se rezolvă de la sine într-un interval de timp relativ scurt e obligatoriu să se apeleze la personal specializat.
Altfel spus, anxietatea de separare este o tulburare care se manifestă printr-un sentiment de teamă intensă. Aceasta apare la copii de obicei în momentul în care se află în situaţii nefamiliare şi în care nu sunt alături de ei persoanele cu care se simt în siguranţă (de regulă mama). Acest tip de reacţii sunt considerate fireşti până în jurul vârstei de 2 ani. După această vârstă, copiii încep treptat să se obişnuiască cu situaţiile şi persoanele noi, iar teama de separare se manifestă mai puţin intens.
Cauzele anxietăţii de separare pot fi:
– genetice. În acest caz anxietatea este asociată cu predispoziţii temperamentale(înnăscute), care favorizează tendinţa de a se retrage şi de a se izola în raport cu persoanele sau cu situaţiile noi;
– de mediu. Tendinţa de a-i proteja pe copii excesiv în situaţii noi/nefamiliare încurajează dependenţa acestora faţă de părinţi şi îi privează de experienţe de învăţare despre cum se pot comporta în astfel de contexte.Așadar, anxietatea în situaţii de separare poate fi mai intensă dacă părinţii nu iau măsuri pentru a-i obişnui treptat pe copii cu absenţa lor;
– factori de stres (exemple: divorţ, probleme de comunicare între părinţi, primele zile la grădiniţă/şcoală) pot favoriza, de asemenea, manifestarea anxietăţii de separare.
Cum o puteți identifica
Copilul cu anxietate de separare devine îngrijorat şi neliniştit când anticipează despărţirea,refuză să meargă la grădiniţă/şcoală; refuză să doarmă singur; are frecvent coşmaruri al căror subiect este separarea; are dureri frecvente de cap, de burtă, diaree sau alte probleme fizice atunci când ştie că urmează să se separe de părinţi; face crize de plâns care însoţesc momentele de separare; stă tot timpul în preajma părinţilor.
Așadar, anxietatea de separare este asociată cu reacţii emoţionale extrem de intense, care au loc atunci când copilul se gândeşte la situaţia respectivă, dar şi în momentul în care se produce separarea. Atenție! Aceste reacţii de teamă intensă afectează capacitatea copiilor de a-şi face prieteni şi sunt responsabile în unele cazuri de probleme şcolare asociate cu numărul mare de absenţe.
Ce este de făcut
Părinţii sunt primii care pot modela credinţele esenţiale ale copilului, asigurându-i acestuia cât mai multe feedbackuri pozitive şi oportunităţi pentru a se pune în valoare. Este important pentru cel mic să se simtă apreciat, să i se alimenteze şi încurajeze independenţa, să i se dea o importanţă autentică la ceea ce spune şi să fie ascultat cu adevărat, să i se explice cauzele lucrurilor şi să fie făcut să înţeleagă cât de important e pentru părinţi, care nu-l vor abandona niciodată şi vor fi alături de el la nevoie.
De asemenea, pentru a alina anxietatea de separare a micuţilor pot fi folosite şi strategii precum:
– pregătirea din timp a copilului pentru plecarea părinţilor, explicându-i acestuia când vor pleca, când se vor întoarce şi vorbindu-i cu entuziasm despre cine îl va ingriji în acest timp şi ce lucruri interesante vor face;
– salutarea celui mic la plecare, folosind expresii nostime de genul: “Pe curand, eroule”, ci nu dramatizând! Dispariţiile „misterioase”, preferate de unii părinţi, pot transmite copilului mesajul că nu se poate baza pe mama și tata, aceştia putând să-l lase singur în orice moment.
– părintele este important să rămână calm, să explice copilului pe un ton blând ce se petrece şi în momentul în care îl asigură că se va întoarce cât mai curând să nu cedeze “reprezentaţiilor” acestuia.
Când e necesar să luați măsuri?
Dacă intensitatea și persistenţa manifestărilor este severă, cu o durată de cel puțin o lună, se recomandă realizarea unei evaluări psihologice pentru confirmarea diagnosticului de anxietate de separare. În urma acesteia cel mai probabil se vor recomanda ședinţe de psihoterapie.
Scopul terapiei (care la vârste fragede constă în observarea comportamentului și modului de joc al micuțului) este acela de a reduce reacţiile de teamă şi de a-l ajuta pe copil să tolereze situaţiile de separare. Este importantă şi implicarea părinţilor în terapie, pentru a învăţa strategii prin care să gestioneze cu succes situaţiile de separare, încurajând totodată dobândirea sentimentului de siguranţă şi de autonomie a copilului.
Dezvoltarea capacităţii de a suporta separarea este un prag fundamental în evoluţia intelectuală şi emoțională a celui mic.
În ceea ce privește statisticile, această problemă emoţională afectează 4 – 5% dintre copiii cu vârste cuprinse între 5-7 ani şi tinde să scadă la 2% până la 11-13 ani.
by Admin | Jul 31, 2018 | Articole
Pentru copilul cu autism o barieră în interacțiunea cu ceilalți poate fi apariția comportamentelor problematice. Înainte de a acționa asupra lor, părinții care le identifică e necesar să facă o analiză funcțională, pentru a ști cauza care întreține un anumit tip de comportament. Ideea este că, odată identificate cauzele care le generează, comportamentele devin mai ușor de gestionat, putând fi transformate mai apoi în activități adaptate social, care sa întrețină și nevoia copilului.
Cum le recunoașteți
Comportamentele problematice se pot manifesta sub forme extreme: țipăt, aruncarea sau spargerea obiectelor, agresivitate și autoagresivitate sau forme mai ciudate, precum hiperventilația sau crizele de apnee (ținutul respirației).
Deși nu sunt periculoase, autostimulările, stereotipiile șicomportamentele obsesive sunt și ele incluse în cadrul comportamentelor problematice, deoarce reprezintă un impediment în procesul de învățare și dezvoltare a abilităților cognitive și de socializare.
Mai mult, copiii cu autism riscă să fie absorbiți de jocuri autostimulante (care îi vor împiedica să reacționeze la ceea ce se întâmplă în jurul lor), se pot angaja într-o activitate obsesivă, din care să fie foarte greu întrerupți sau redirecționați, pot repeta la nesfârșit cuvinte sau fraze pe care le-au auzit (fenomen cunoscut sub numele de ecolalie/ limbaj ecolalic).
Din ce motive apar?
Exista 3 cauze principale pentru care copiii cu autism dezvoltă comportamente problematice:
- Pentru a obține stimuli sociali sau materiali – este susținut pozitiv în manifestarea comportamentului. Este consolat prin faptul că i se atrage atenția verbal asupra comportamenului.
- Pentru a scăpa/evita o sarcină – prin apariția acestor comportamente copilului i se permite să termine sau să reducă o situație neplăcută.
- Efectul obținut în urma comportamentului este de natură internă, autostimulatoriu. Copilul manifestă comportamente ce îi produc în mod automat senzații plăcute, carepot avea diverse forme:auditive (sunetul produs de niște bile care se ciocnesc), tactile (lovirea palmelor de masă), kinestezic (legănat, învârtit), gustativ (băgatul obiectelor în gură).
Există mai multe metode de înregistrare a comportamentelor, care permit identificarea cauzei – cea mai utilizată fiind ABC-ul comportamental.
ABC –ul comportamental
ABC –ul comportamental urmărește Antecedentul (ceea ce face copilul în momentul declanșării comportamentului) –apoi Comportamentul (cum se manifestă) – și Consecința (care este reacția celor de lângă el).
Urmărind aceste 3 aspecte (Antecedent, comportament, consecință), într-un interval de timp stabilit în funcție de frecvența apariției comportamentului veți avea o evidență a ceea ce întreține acel comportament și se va putea stabili și aplica o intervenție corectă.
Câteva strategii prin care le puteți rezolva:
– Spre exemplu, dacă un copil țipă pentru că vrea să scape de o sarcină (care nu îi place sau e prea grea pentru el), e bine de știut că țipătul poate fi înlocuitcu utilizarea unui limbaj funcțional, prin care copilul învață să ceară ajutorul, săsolicite o pauză sau chiar schimbarea activității.
– În cazul în care copilul cu autism bate din palme pentru a-și manifesta bucuria, clipește des, face grimase, are un râs bizar, nepotrivit, adulmecă sau emite diverse sunetepoate atrage comentarii răutăcioase din partea celor care nu îi înțeleg comportamentul și boala. Ce puteți face? Fie îl acceptați ca pe un mod de exprimare a plăcerii /o sursă de comfort prin care copilul își alină stresul; fie găsiți o alternativă acceptabilă pe care să i-o oferiți copilului! Spre exemplu îl puteți recompensapentru momentele în care nu face acel comportament.
– Uneori, persoanele cu tulburări din spectrul autismului au probleme în ceea ce privește alimentația(în sensul că preferă doar un anumit aliment și refuză orice altă mâncare, preferăproduse de o anumită culoare, mănâncă rar și puțin etc), somnul (au probleme la adormire sau la trezire, se dezbracă în timpul somnului etc), autonomia personală (își însușesc cu greu și destul de târziu mersul la toaletă, nu se pot îmbrăca/dezbrăca singuri etc). Cum poate fi îmbunătățită situația? Începeți să îi formați de mic deprinderile de autonomie personală; fiți consecvenți și constanți în metoda adoptată! Când vine vorba de masă, adaptați modalitățile de hrănire la copilul cu dificultăți în alimentație și oferiți-i un preparat preferat – unul nedorit și tot așa…!
PONT!
Pentru rezolvarea punctuală a anumitor probleme vă puteți consulta cu terapeutul copilului, care în timpul ședințelor ajunge să îl cunoască foarte bine și ale cărui sfaturi vă pot fi de mare ajutor!
by Admin | Jul 31, 2018 | Articole
Sindromul Down nu este o boală, este o modificare genetică ce se produce în momentul concepției fătului, fiind cauzată de prezența unui cromozom suplimentar. Dacă, în mod obișnuit, persoanele au 46 de cromozomi în fiecare celulă a corpului, cele cu sindrom Down au 47. Afecțiunea mai este cunoscutăși sub numele de “Trisomia 21” și este caracterizată printr-o variație a înapoierii mintale și numeroase anormalități fizice (spre exemplu facies aplatizat – gât scurt etc.). Deși Sindromul Down este permanent, majoritatea pacienților pot duce o viață normală, activă.
Părinții trebuie să înfrunte situația cu atenție și răbdare
Problemele de sănătate și tulburările de dezvoltare ale pacienților cu Sindrom Down pot contribui la apariția problemelor comportamentale. Un copil poate dezvolta o tulburare de opoziționism provocator din cauza problemelor de comunicare sau de interpretarea defectuoasă a cerințelor celorlalți. De ajutor în prevenirea sau rezolvarea problemelor de comportament pot fi:
– oportunitățile educaționale și de socializare;
– activitățile fizice adecvate;
– răbdarea și atenția cu care părinții trebuie să înfrunte situația.
În cazul în care un copil se confruntă și cu anxietatea sau depresia, pot fi necesare consilierea și tratamentul medicamentos.
Copilul mic, integrat într-un program de intervenție precoce
Este recomandat ca părinții să fie răbdători și să își încurajeze copiii încă din primul an de viață, pe măsură ce aceștia învață să meargă sau să stea în șezut, până la atingerea unor etape ale dezvoltării mai complexe. Este foarte probabil ca aceste repere să fie atinse într-un timp mai îndelungat decât în cazul altor copii, dar deprinderea lor poate fi la fel de semnificativă și surprinzătoare. Este recomandată integrarea copilului mic (în jurul vârstei de 3 ani) într-un program de intervenție precoce. Aceste programe beneficiază de personal specializat în monitorizarea și încurajarea dezvoltării copilului.
Abilitățile cognitive trebuie stimulate
Cât timp copiii își dezvoltă aceste abilități trebuie menținută o atitudine pozitivă. Existența oportunităților de învățare și socializare, acceptarea faptului că este bine pentru copil să fie supus provocărilor, chiar dacă uneori greșește, și atitudinea pozitivă din partea celorlalți facilitează procesul de dezvoltare. Abilitățile cognitive ale copilului pot fi stimulate având grijă ca sarcinile solicitate să nu fie prea dificile.
Abordând o terapie complexă a recuperării, ce include învățare, psihoterapie și consiliere ocupațională, rezultatele pot fi unele dintre cele mai bune.
Recuperarea prin învățare
Formele de învățare eficiente în recuperare sunt cele de tip afectiv și motivațional, care trebuie însoțite, obligatoriu, de învățarea moralăși cea motrică.
Acolo unde este posibil (în funcție de gravitatea fiecărui caz) se poate realiza și învățarea de tip intelectual, având drept obiectiv acumularea de informații elementare, însușirea unui aparat conceptual, a operării instrumentale. În aceastăsituație metodele verbale sunt esențiale.
O altă formă de învățare utilizată este cea socială, prin care persoama cu Sindrom Down este orientată spre modele comportamentale concrete, stimulându-se capacitatea sa de imitare spontană. În acest context, empatia este fenomenul de bază în stabilirea relațiilor interpersonale. Este utilă folosirea de întăritori pozitivi (recompensa – materială sau de tip afectiv, lauda etc), dar și negativi (admonestarea, sancționarea verbală etc).
Recuperarea prin psihoterapie
Deși nu înlătură handicapul, recuperarea prin psihoterapie are o importanță deosebită:
-acționează pozitiv asupra spiritului și al personalității;
– înlătură negativismul, stările psihice conflictuale, sentimentele de inferioritate;
– activează motivația și pulsiunile;
– devine un factor energizant al implicării subiectului în procesul recuperării.
Consilierea ocupațională
Consilierea ocupaționalăeste foarte importantă în acest procesși poate fi aplicată cu succesîn toate formele de handicap. Printre terapiile ocupaționale semnificative putem vorbi de: ludoterapie,arteterapie, meloterapie sau terapia prin dans. Se știe că unii subiecți cu handicap de intelect manifestă un interes viu pentru muzică, dans, pictură, joc, confecționarea unor obiecte etc., acestea putând fi nu doar momente de consumare a energiei, dar și de formare a unor abilități motrice, practice sau de elaborare a unor deprinderi profesionale. În cazul copiilor din clasele mai mari, ergoterapia contribuie la integrarea acestoraîntr-o activitate cu caracter social, prin care își pot valorificapotențialul fizic și psihic restant.
Scopul recuperării constă, pe de o parte, în valorificarea la maximum a posibilităților copilului cu sindrom Down, iar pe de altă parte, funcțiile psihice nealterate trebuie să fie antrenate astfel încât să poată prelua activitatea funcțiilor afective în vederea formării unor abilități și comportamente care să-i permită copilului o integrare optimă în viața socială.
by Admin | Jul 31, 2018 | Articole
Mutismul electiv se caracterizează prin incapacitatea persistentă a unei persoane de a vorbi în anumite situații sociale – unde este de așteptat să vorbească, în ciuda faptului că în alte situații aceasta poate vorbi. Cu alte cuvinte, persoana în cauză alege momentele în care vrea să comunice. Pentru stabilirea corectă a diagnosticului, manifestările specifice ar trebui să fie observate timp de minim o lună.
Asociat cu timiditatea.
Deșiverbalizarea lipsește cu desăvârșire în momentele manifestării bolii, copiii cu această tulburare pot avea numeroase alte modalități de comunicare prin: gesturi, desene, priviri, sunete nearticulate, gesturi de tragere sau împingere a celor din jurul lor.
Mutismul electiv este asociat în general și cu alte trăsături, cum ar fi: timiditate excesivă, izolare socială, imaturitate afectivă și motivațională, negativism, opoziționism sau tulburări anxioase.
Când apare?
Debutul acestei tulburări apare în general înaintea vârstei de 5 ani, dar până la intrarea în colectivitate (grădiniță sau școală) această perturbare poate să nu atragă atenția în mod deosebit.
La adulți se poate manifesta ca imposibilitat de a citi sau a vorbi în public.
Categorii predispuse:
S-a constatat că această tulburare este mai frecventă la fete decât la băieți.
Factori favorizanți:
Mutismul electiv poate să apară brusc atunci când copilul a trecut printr-o situație traumatizantă, precumo boală, despărțirea de o persoană iubită,abuz, neglijență, ironie, umilință etc. Chiar și cearta între părinți ar putea declanșa mutismul electiv.
Teste și criterii de diagnostic:
Principalele criterii de diagnostic sunt:
– incapacitatea de a vorbi în anumite situații sociale,
– manifestări cu dureza minim o lună,
– pacientul perturbă sau inferează cu performanța educațională sau cu viața socială,
– incapacitatea de a vorbi nu se datorează lipsei de cunoaștere a limbii vorbite,
– manifestările nu sunt explicate mai bine de o altă tulburare de comunnicare.
În anumite situații se pot faceo multitudine de teste:
– evaluare ORL (pentru a exclude hipoacuzia) și audiogramă;
– evaluare neurologică, pentru a stabili dacăcel mic nu mai știe să vorbească pentru că a uitat unele cuvinte (afazie) sau prezintăși alte semne neurologice care ar putea indica o tumoră; însoțită de RMN cerebralși EEG (de somn pentru sindrom Landau – Kleffner);
– evaluare psihologică, ce ar putea idendifica mutismul electiv sau prezența altei afecțiuni.
Cum se tratează?
În ceea ce privește intervenția terapeutică, s-a constatat că terapia comportamentală asociată cu asistarea terapeutică a familiei poate avea rezultate foarte bune. Identificarea și rezolvarea conflictelor interioare ale copilului prin intermediul jocului liber (la început) sau al desenului reprezintă pentru cel mic o modalitate eficientă de exprimare a sentimentelor și conflictelor intrapsihice. Pe parcursul terapiei, rolul jocului și al desenului se va schimba, acestea devenind directive și având valoare de act terapeutic.
În cadrul terapiei părinții vor fi ajutați să înțeleagă mai bine dificultățile copilului și să fie conștienți de posibila evoluție a acestuia. O mai bună exprimare a sentimentelor, emoțiilor și frustrărilor provocate de situația în care se află poate fi, de asemenea, un obiectiv important al procesului terapeuticîn cazul părinților.
by Admin | Jul 31, 2018 | Articole
Înțelegerea inteligenței emoționale vă poate face viața mai ușoară
Gestionarea emoțiilor, comunicarea cât mai eficientă și conectarea cu ceilalți pentru îndeplinireaunui scop se cheamă inteligență emoțională. Pentru a avea o viață împlinită, oamenii au mare nevoie de emoții și, mai ales, de abilitatea de a le gestiona corect. Cu cât cineva se descurcă mai bine la aces capitol, cu atât succesul săuîn contact cu ceilalți va fi garantat.
Împlinirea sufletească, în strânsă legătură cu emoțiile negative
Vă întrebați de ce e atât de important acest lucru? Pentru că emoțiile ne influențează foarte mult viața, atât cele pozitive, dar mai ales emoțiile negative. De fapt, de acceptarea și corecta gestionare a acestora din urmă depinde chiar împlinirea sufletească. Dacă reușiți să gestionați și acceptați aceste emoții negative și dacă aveți și abilitatea de a comunica eficient, de a adapta dialogul la persoana din fața voastră(latură care poate fi dezvoltată încă din copilarie) veți reuși să spargeți barierele care vă împiedică de multe ori în îndeplinirea unui obiectiv.
Dezvoltarea abilităților sociale crește stima de sine
Pentru a reuși să faceți asta, trebuie menționată importanța expunerii la cât mai multe medii încă din copilărie. A-l lăsa pe cel mic să se descurce singur în anumite situații, să facă față conflictelor cu care se confruntă este un avantaj în dezvoltarea inteligenței sale emoționale. Acest lucru atrage în viața de adult o capacitate de adaptare mult mai flexibilăși mult mai intuitivă.
Pe de altă parte, inteligența emoționalăajută la îmbunătățirea abilităților sociale. Prin dezvoltarea acestor abilități crește empatia și stima de sine, precum și încrederea în propria persoană.
Stresul împiedică oamenii să ducă lucrurile la bun sfârșit
Impulsivitatea și agresivitatea vin la pachet cu nivelul de stres, care de multă ori împiedică oamenii să ducă la bun sfârșit un lucru… Iată cum și de această dată estenevoie de gestionarea corectă a emoțiilor negative.
Atunci când acceptă emoțiile negative, oamenii fac față mult mai ușor situațiilor de stres și privesc detașatsituații precum cele enumerate mai departe: când se află contra timp, când nu le ajung banii să cumpere tot ce și-au propus, când sunt criticați că nu au făcut bine ceva, când partenerul întârzie la cină – iar copilul îi trage de mânecă să se joace cu el, când nu au timp să facă ce le place și așa mai departe… Acest gen de situații sunt mai ușor de modelat dacă acceptă “bagajul de emoții negative”. Ce înseamnă asta? Imaginați-vă că la ușa casei fiecăruia există un geamantan (imaginar, bineînțeles), pe care oamenii îl iau cu ei ori de câte ori pleacă undeva. La un anumit moment al zilei, când sunt provocați sau când sunt atinse punctele lor sensibile, “îmbracă” una din”hainele” din bagaj. În funcție de situație, pot deveni vulnerabili atunci când cineva ridică tonul sau le reproșează ceva, când li se spune că nu sunt buni, cândsun vorbiți pe la spate etc.Ei bine, în aceste situații cheia este inteligența emoțională.
Concluzia ar fi că: dacă abilitățile intelectuale înnăscute nu pot fi modificate pe parcursul vieții, cele emoționale pot fi îmbunătățite și chiar dezvoltate permanent.
Avantaje
Alte avantaje ale persoanelor cu inteligență emoțională ridicată sunt:
– se descurcă mult mai bine în viață și rezolvă anumite sarcini cu mai mult succes;
– au un echilibru emoțional bun;
– știu să se bucure de viață;
– relaționează mult mai armonios cu cei din jur;
-pot influența pozitiv persoanele din preajma lor.
Cum poate fi dezolvată inteligența emoțională
Pentru a vă dezvolta inteligența emoțională, puteți proceda astfel:
– Recunoașteți propriile emoții mai departe de bun-rău, pozitiv-negativ! Acceptați că aceste emoții sunt prezente și fac parte din viața voastră! Astfel veți recunoaște mai ușor propriile nevoi, impulsuri, vulnerabilități.
– Acordați-vă timp pentru a analiza ce ați trăit în fiecare zi. Conștientizați! Meditați!
– “Profitați” de prezența celor din jur! Cereți și acceptați ajutorul lor!
– Învățați să spuneți NU atunci când simțiți că nu puteți duce la bun sfârșit un lucru/obiectiv!
– Păstrați-vă energia! Nu o consumați toată cu un singur moment!
– Acceptați că în jurul vostru sunt persoane de la care puteți învăța!
– Trasați mereu câte un scop pe care să-l atingeți!
– Asumați-văfaptul căîntodeauna pot apărea situații neplăcute!
– Învățați să fiți empatic și un bun ascultător!
– Transmiteți celorlalți punctul vostru de vedereîntr-o manieră asertivă!
– Nu răniți oamenii din jurul vostru!
Inteligența emoțională este un drum lung, care necesită răbdare, efort, perseverență și provocări.
