Universul copiilor supradotați. Între maturizare precoce și nevoia de joacă și înțelegere

by Admin | Jul 31, 2018 | Articole

Orice părinte își dorește copii cuminți și, mai ales, inteligenți, care să atraugă aprecierile tuturor celor din jur. Ce e de făcut însă când cel mic nu este doar deștept și precoce, ci și supradotat?! Ei bine, în primul rând familia trebuie să petreacă suficient de mult timp cu el și să își dea seama la timp de abilitățile extraordinare ale acestuia. Conștientizarea nu este însă suficientă. E necesar ca părinții să ia legătura cu un specialist, care să observe atent comportamentul micuțului și să lucreze cu el de la vârste cât mai fragede.

Preferă să trăiască izolați

Dacă sunteți tentați să credeți că supradotarea aduce cu sine numai bucurii/beneficii, aflați că vă înșelați. Aceasta vine la pachet și cu o serie întreagă de probleme, pe care trebuie să învățați să le gestionați. Spre exemplu, e adevărat că cel mic este înzestrat cu capacități superioare semenilor săi, motiv pentru care, de cele mai multe ori, când realizează că este diferit de cei din jur preferă să trăiască izolat. Acest lucru nu îl deranjează, fiind absorbit de preocupările lui preferenţiale. Mai mult, adesea se specializează în mod precoce, astfel depăşind pe anumite planuri persoanele de aceiaşi vârstă cu el.

Probleme cu care se confruntă

Greutatea cu care găsesc un limbaj comun de comunicare naturală cu cei de vârsta lor reprezintă o dificultate pentru dezvoltarea lor firească. Prin urmare, supradotații se maturizează precoce pe plan social, fizic sau intelectual.

Aceștia prezintă frustrări deosebite și nu sunt puține cazurile de copii supradotați cu tendință de abandon școlar sau de adulți supradotați care și-au format o nișă nouă și personală pe care s-au dezvoltat, creând eventual noi tehnologii sau noi câmpuri de interes, ca o rezolvare a frustrărilor proprii și ca o reacție la ostilitatea socială.

Majoritatea specialiştilor apreciază copiii supradotați ca fiind precoci, cu o inteligenţă de excepţie, ce îşi pune amprenta asupra întregului lor stil de viață. Sub raport comportamental, aceşti copii:

– nu se integrează întotdeauna bine în colectiv;

– sunt mai preocupaţi de ideile lor;

– devin mai puţin atenţi la unele lecţii ce nu se ridică la nivelor lor;

– se abat de la norme şcolare și

– fac comentarii asupra regulilor impuse, dând impresia de obrăznicie.

Cum trebuie să se comporte părinții?

De aceea, este de datoria părinților să lucreze îndeaproape cu terapeutul copilului, să nu îl trateze diferit față de cei din jur și să ia aminte la următoarele sfaturi:

• În primul rând să nu uite că, la fel ca orice alt copil, și supradotatul are nevoie de activităţile specifice vârstei, astfel că trebuie să îl scoată în parc și să îl încurajeze să se joace cu persoane de vârsta sa!
• Să laude fiecare progres pe care îl înregistrează, indiferent cât de mic ar fi!
• Să nu îl suprasolicite! Să recunoască şi să accepte că uneori nu mai poate face faţă presiunii!
• Dacă negociază cu el sau îi promit ceva, să nu uite de recompense! Chiar dacă pentru adult pot părea neînsemnate: pregătirea felului de mâncare preferat, o haină nouă sau o plimbare în parc îi pot umple sufletul de bucurie celui mic…
• Să caute un profesor care nu doar să i se potrivească, ci să-i și placă celui mic!
• Să țină cont de sfatul lui Albert Einstein: “Tot ceea ce este valoros într-o societate umană depinde de oportunitatea acordată individului de a se dezvolta. Tot ceea ce este grandios şi plin de inspiraţie este creat de individul ce poate lucra în largul său”!

Consilierea de specialitate are ca scop:

• sprijinirea autenticităţii şi a idealurilor;
• dezvoltarea creativităţii;
• dezvoltarea autonomiei, a integrităţii şi a responsabilităţii;
• determinarea contribuţiei acestor elevi, viitori adulţi, la progresul societăţii;
• formarea unui comportament civic;
• formarea unui nivel înalt de dezvoltare morală;
• încurajarea judecăţilor de reflecţie, a curajului moral;
• încurajarea simţului puternic al eficacităţii de sine.

Definiție și caracteristici

Supradotarea este un fenomen observat în toate culturile și epocile istorice. În Antichitate, aceasta era privită ca un dar al zeilor, un har, un surplus de energie divină pentru unii aleși. În prezent, supradotarea este văzută ca o manifestare umană deosebită, cu multiple fațete (ce au ca element comun excepționalitatea) și este realizată prin combinarea fericită a unor capacități intelectuale și aptitudini deosebite cu anumite trăsături de personalitate.

Conform definiţiilor din literatura de specialitate, sunt considerate supradotate acele persoane care prezintă spontaneitate şi/sau un înalt randament în oricare dintre următoarele domenii:

• abilitate intelectuală generală;
• talent academic;
• abilităţi de gândire creativă;
• lider skills;
• talent la artele vizuale şi de reprezentare;
• abilităţi psihomotorii.

Cum înțelegem comportamentele repetitive şi stereotipe ale persoanelor cu autism

by Admin | Jul 31, 2018 | Articole

Ținând cont de faptul că este considerat una dintre cele mai severe tulburări neuropsihiatrice ale copilăriei, cuvântul “autism” ne dă adesea fiori. Persoanele cu acest diagnostic prezintă alterarea calitativă a interacţiunilor sociale şi a comunicării și au un stil cognitiv diferit, ceea ce înseamnă în primul rând că, deşi aud, simt, văd ca şi noi, informaţia senzorială este prelucrată de creierul lor în mod diferit. Așa se explică problemele pe care acești bolnavi le au în interpretarea, înţelegerea şi atribuirea unor semnificaţii lucrurilor perceptibile din mediul înconjurător, gesturilor, emoţiilor.

Și noi avem obieciurile noastre

Pentru mulţi dintre oamenii de rând, toate acestea fac ca autismul să însemne “a fi diferit“. Dar oare chiar atât de diferit?! Dacă luăm ca exemplu comportamentele repetitive, oare nu repetăm şi noi acţiunile la care ne pricepem?

Dansul și/sau legănatul nu sunt oare comportamente repetitive plăcute?

Cât despre comportamentele limitate… Centrele noastre de interes sunt într-adevăr mai variate decât la persoanele cu autism, însă din evantaiul tuturor posibilităţilor trebuie să recunoaştem că sunt totuşi destul de limitate.

Și-atunci: oare noi nu suntem victimele obişnuinţei? Fiindcă avem şi noi obieciurile noastre, punctele noastre de reper zilnice, care, în perioadele de stres, ne ajută să ne păstrăm autonomia. Și, la fel ca persoanele cu autism, şi noi ne bazăm pe obiceiurile noastre atunci când trecem prin perioade mai dificile.

Câteva explicații pentru reacțiile lor

Așadar, dacă încercăm să le înţelegem, să le desluşim funcţiile şi semnificaţiile, nici comportamentele repetitive şi limitate ale persoanelor cu autism nu sunt atât de ciudate pe cât par. Iată câteva explicații pentru felul în care aceste persoane pot reacționa în anumite împrejurări:

– Pur şi simplu de plăcere.

Jocurile de cuvinte care au aceeaşi terminaţie, textura materialelor, alinierea materialelor unele în spatele altora etc. Pe lângă acestea, anumite acţiuni motorii (a da din mâini, a se învârti) pot fi o formă de autostimulare care oferă mai multă satisfacţie decât stimulii auditivi şi vizuali atât de greu de înţeles.

– Pentru a răspunde unui impuls irezistibil.

“E ca şi cum ţi-ai astâmpăra setea”, explică adesea persoanele cu autism.

– Pentru a evita eşecurile şi a se apăra împotriva a ceea ce este dureros sau dificil.

– Pentru a crea previzibilitate.

Această lume – din care persoanele cu autism înţeleg atât de puţin –  trebuie să rămână aşa cum a fost percepută la început, neavând voie să se schimbe prea mult dintr-odată.

– Pentru a învăţa despre lume într-un mod propriu.

„De exemplu, eu nu eram în stare să învăţ cum se pun cuţitul şi furculiţa la locul potrivit decât dacă mi se explica ce trebuie să fac. Însă dacă cineva mi le punea în mână şi-mi aşeza mâinile pe masă în poziţia corectă, reuşeam. Dacă cineva repeta acele mişcări de câteva ori, învăţam pentru totdeauna”, împărtăşeşte T. Joliffe.

– Ca reacţie la stres.

Recurgerea la ritualuri şi obiceiuri poate îndepărta şi menţine sub control anxietatea.

– Anumite acţiuni au o funcţie comunicativă.

Spre exemplu au rolul de a atrage atenţia asupra celor din jur. Din anumite forme de agitaţie fizică, părinţii pot deduce: copilului îi este foame sau sete sau vrea să se culce.

– Pentru a se pregăti pentru etapa următoare.

Ca şi atleţii care se mişcă înainte-înapoi ca să-şi facă elan pentru săritura în lungime, anumite acţiuni motorii par a sprijini copilul pentru efectuarea unei tranziţii (este atât de greu să ia o hotărâre, încât până şi puţin sprijin fizic poate fi de folos.

– Ca strategie pentru a scăpa din situaţii dificile.

Susțineți-i jocul solitar și pășiți cu sinceritate în lumea lui

Aceste “ritualuri” pot constitui uşa şi calea spre interacţiunea umană şi socializare. Astfel, în loc să forţăm oprirea unui comportament, ne putem alătura copilului, susţinându-i jocul solitar să devină un joc în doi, păşind cu sinceritate lumea lui, înainte de a-i cere să participe şi el în jocul nostru. Dde exemplu, când copilul îşi mişcă mâinile într-un fel, îi putem imita mişcările, stând în aşa fel încât să poată vedea ce facem.

Dacă reuşim să descoperim semnificaţiile, funcţiile comportamentelor, acestea vor fi mai uşor de controlat, putând fi transformate treptat în activităţi adecvate social. Spre exemplu, pentru un copil care aliniază obiecte (jucării, pahare, pantofi), un obiectiv adecvat poate fi să-l învăţăm să înşire mărgele urmând o anumită logică/tipar).

Creați oportunități care să-l ajute să-și demonstreze abilitățile

Este necesar, aşadar, să creăm copiilor cu autism oportunităţi în care să înveţe să-şi demonstreze abilităţile, să vadă că pot face anumite lucruri şi că pot obţine succese, pentru ca ulterior să se angajeze din ce în ce mai mult în activităţi funcţionale şi mai puțin în comportamentele repetitive şi stereotipe.

Antrenându-i în activităţi variate şi stimulându-i constant le sporim creativitatea şi imaginaţia. Abilităţile de comunicare sunt, de asemenea, încurajate, iar simpla manipulare a obiectelor îl învaţă pe copil că poate explora și influenţa mediul.

Sindromul Down, scurt istoric și probleme de actualitate

by Admin | Jul 31, 2018 | Articole

Familiile poartă o responsabilitate extraordinară pentru fericirea și sănătatea copiluluidiagnosticat cu sindrom Down. După naștere, acesta are nevoie de observarea constantă a specialiștilor. Este important să se efectueze un examen medical pentru a identifica patologiile și bolile asociate, iar mediculchiar poate prescrie medicamente în vederea reducerii impactului sindromului.

Terapia face diferența între viața normală și cea… ratată

Totodată, părinții trebuie să se înarmeze cu răbdare, întrucât dezvoltarea acestor copii este mult mai lentă decât în cazul celor fără probleme. Spre exemplu, în stadiul de bebeluș vor învăța să își țină capul abia spre vârsta de trei luni, vor sta în șezut aproape la un an de viață și vor merge singuri în picioare aproape la doi ani. Ajutorul calificat al experților poate contribui la reducerea semnificativă a acestor termene.Programele individuale de dezvoltare, precum gimnastica specială, masajul, terapia prin joc și tehnicile ABC pot ajuta copilul să se dezvolte.

În plus, e bine de știut că cercetările moderne resping ideea de retard mental al copiilor din spectrul Down. Doar un procent mic de pacienți prezintă o întârziere profundă în inteligență.

Totuși, se știe că intelectul încetinește și chiar se oprește în jurul vârstei de șapte ani dacă nu se lucrează cu pacientul.

Pentru a înțelege mai bine copiii cu sindrom Down și importanța terapiei, câteva date referitor la istoricul bolii sunt esențiale. Odată cu înaintarea în timp, datorită progreselor medicale și terapiilor moderne durata și chiar stilul de viață al acestor pacienți se îmbunătățește semnificativ.În lipsa acestora, persoanele în cauză riscă să rămână inadaptate social și să își rateze întraga viață.

Înaintea erei noastre

Primele însemnări despre persoane ce aveau trăsături fizice asemănătoare sindromului Down au apărut în America Centrală, cu mult înaintea erei noastre (1500 î.e.n ). Arheologii au desoperit figurine din acea perioadă, provenind de la Tribul Olmec, ce aveau o asemănare izbitoare cu persoanele diagnosticate astăzi cu sindrom Down.

1866

În ceea ce privește atestările scrise, prima descriere clinică a sindromului Down a fost publicată de către doctorul englez Langdon Haydon Down, în anul 1866. Acesta îi eticheta pe acești copii drept “mongoloizi” –  deoarece fizionomia semăna cu cea a poporului mongolez. Dr. Down lucra într-o instituție de îngrijire a persoanelor cu diverse tulburări, iar convingerea sa etnică s-a dovedit în timp a fi eronată, copiii cu sindrom Down neavând nicio legătură cu poporul mongolez. 

1896

Mai târziu, în 1896 Telford Smith a emis ipoteza conform căreia sindromul Down și hipotiroidismul congenital sunt, de fapt, două fațade ale aceleiași probleme. Ipoteza se baza pe îmbunătățirea abilităților congnitive a persoanelor cu sindrom Down după ce primeau tratament tiroidian. Teoria nu a fost confirmată, deoarce s-a demonstrat că pacienții aveau atât sindrom Down, cât și hipotiroidism. În prezent este recunoscut faptul că prsoanele cu sindrom Down au probleme cu tiroida, însă nu toate sunt diagnosticate cu hipotiroidism.

1932 și 1959

Despre modificările genetice ale persoanelor cu sindrom Down au apărut informații în 1932, când medicul oftalomolog P.J. Waardenburg a sugerat că există anumite cauze genetice ce contribuie la apariția sindromului.

Teoria a fost confirmată în Franța, în anul 1959. În acea perioadă, doctorul Jérôme LeJeune, împreună cu ajutorul echipei sale, a descoperit existența unui cormozom suplimentar în perechea 21 (cromozomii reprezintă suportul informației genetice caracteristice fiecărui individ). Datorită echipei doctorului LeJeune putem înțelege astăzi disfuncțiunea cerebrală și psihologică cauzată de acest cromozom suplimentar.

Prezent

În zilele noastre putem evidenția și alte aspecte structurale mai semnificative ale persoanelor cu sindrom Down, precum:

– craniu mic și brahicefalic,

– limba cu aspect hipoton, este lată sau îngustă și ascuțită,

– buzele îngroșate și fisurate transveral,

– anomalii ale dinților și maxilarului,

– punte nazală aplatizată,

– degetele de la mâini sunt mai scurte.

Cauzele apariției bolii

Până în prezent, sunt cunoscute doar două motive pentru apariția sindromului Down.

1. Vârsta mamei.

Cu cât este mai mare femeia, cu atât mai mare este riscul de a avea un copil cu această patologie (după 30 de ani incidența este 1: 1000 și după 42 de ani 1:60).

2. Ereditatea.

Aceasta este o cauzămai rară. Prezența în familie a unei rude cu sindromul Downare o importanță deosebită. În plus, oamenii de știință observă relația dintre vârsta bunicii la care a născut o fiică și posibilitatea obținerii unui nepot cu sindromul Down. Cu cât bătrâna era mai mare, cu atât crește riscul nașterii unui nepot cu această anomalie. Specialiștii nu neagă nici importanța vârstei tatălui (factor de risc prezintă bărbați peste 45 de ani).

TIPURI

Există trei forme de anomalie cromozomială în sindromul Down:trisomia, mozaicismul, translocarea.

Trisomia

– apare în 90% din cazuri. Este caracterizată prin prezența unui cromozom 21 suplimentar (deci în loc de cele două apar trei). Se întâmplă atunci când există o încălcare a diviziunii celulare în dezvoltarea ovocitului sau a spermei. Un fenomen similar este observat în toate celulele umane.

Mozaicismul

– în acest caz numai o parte dintre celule au un cromozom în plus, apare ca un mozaic de celule normale și patologice. Acest defect este asociat cu o încălcare a diviziunii celulare după concepție. Incidența bolii este de 2-3%.

Translocarea

– numărul total de cromozomi din celule rămâne46, însă o copie suplimentară (totală sau parțială) a cromozomului 21 se atașează la un alt cromozom, de obicei, cromozomului 14. Astfel, prezența totală sau parțialăa cromozomului 21 cauzează caracteristicile sindromului Down. Frecvența diagnosticului este de 4%.

Ce trebuie să ştiți despre… anxietatea de separare

by Admin | Jul 31, 2018 | Articole

Entuziasmați de venirea pe lume a bebelușului mult așteptat, părinții, extrem de iubitori, sunt adesea inseparabili de cel mic. Unii refuză să îl lase chiar și câteva ceasuri cu o altă persoană (bunică, mătușă, bonă etc.) pentru a-și relua viața socială, pentru a ieși din când în când cu prietenii sau pur și simplu pentru a se relaxa. De cealaltă parte, cel mic devine și el foarte atașat (în special de mamă), astfel că atunci când vine vremea să meargă la grădiniță despărțirea poate avea consecințe extrem de grave asupra psihicului său. Iar dacă problema nu se rezolvă de la sine într-un interval de timp relativ scurt e obligatoriu să se apeleze la personal specializat.

Altfel spus, anxietatea de separare este o tulburare care se manifestă printr-un sentiment de teamă intensă. Aceasta apare la copii de obicei în momentul în care se află în situaţii nefamiliare şi în care nu sunt alături de ei persoanele cu care se simt în siguranţă (de regulă mama). Acest tip de reacţii sunt considerate fireşti până în jurul vârstei de 2 ani. După această vârstă, copiii încep treptat să se obişnuiască cu situaţiile şi persoanele noi, iar teama de separare se manifestă mai puţin intens.

Cauzele anxietăţii de separare pot fi:

– genetice. În acest caz anxietatea este asociată cu predispoziţii temperamentale(înnăscute), care favorizează tendinţa de a se retrage şi de a se izola în raport cu persoanele sau cu situaţiile noi;

– de mediu. Tendinţa de a-i proteja pe copii excesiv în situaţii noi/nefamiliare încurajează dependenţa acestora faţă de părinţi şi îi privează de experienţe de învăţare despre cum se pot comporta în astfel de contexte.Așadar, anxietatea în situaţii de separare poate fi mai intensă dacă părinţii nu iau măsuri pentru a-i obişnui treptat pe copii cu absenţa lor;

– factori de stres (exemple: divorţ, probleme de comunicare între părinţi, primele zile la grădiniţă/şcoală) pot  favoriza, de asemenea, manifestarea anxietăţii de separare.

Cum o puteți identifica

Copilul cu anxietate de separare devine îngrijorat şi neliniştit când anticipează despărţirea,refuză să meargă la grădiniţă/şcoală; refuză să doarmă singur; are frecvent coşmaruri al căror subiect este separarea; are dureri frecvente de cap, de burtă, diaree sau alte probleme fizice atunci când ştie că urmează să se separe de părinţi; face crize de plâns care însoţesc momentele de separare; stă tot timpul în preajma părinţilor.

Așadar, anxietatea de separare este asociată cu reacţii emoţionale extrem de intense, care au loc atunci când copilul se gândeşte la situaţia respectivă, dar şi în momentul în care se produce separarea. Atenție! Aceste reacţii de teamă intensă afectează capacitatea copiilor de a-şi face prieteni şi sunt responsabile în unele cazuri de probleme şcolare asociate cu numărul mare de absenţe.

Ce este de făcut

Părinţii sunt primii care pot modela credinţele esenţiale ale copilului, asigurându-i acestuia cât mai multe feedbackuri pozitive şi oportunităţi pentru a se pune în valoare. Este important pentru cel mic să se simtă apreciat, să i se alimenteze şi încurajeze independenţa, să i se dea o importanţă autentică la ceea ce spune şi să fie ascultat cu adevărat, să i se explice cauzele lucrurilor şi să fie făcut să înţeleagă cât de important e pentru părinţi, care nu-l vor abandona niciodată şi vor fi alături de el la nevoie.

De asemenea, pentru a alina anxietatea de separare a micuţilor pot fi folosite şi strategii precum:

– pregătirea din timp a copilului pentru plecarea părinţilor, explicându-i acestuia când vor pleca, când se vor întoarce şi vorbindu-i cu entuziasm despre cine îl va ingriji în acest timp şi ce lucruri interesante vor face;

– salutarea celui mic la plecare, folosind expresii nostime de genul: “Pe curand, eroule”, ci nu dramatizând! Dispariţiile „misterioase”, preferate de unii părinţi, pot transmite copilului mesajul că nu se poate baza pe mama și tata, aceştia putând să-l lase singur în orice moment.

– părintele este important să rămână calm, să explice copilului pe un ton blând ce se petrece şi în momentul în care îl asigură că se va întoarce cât mai curând să nu cedeze “reprezentaţiilor” acestuia.

Când e necesar să luați măsuri?

Dacă intensitatea și persistenţa manifestărilor este severă, cu o durată de cel puțin o lună, se recomandă realizarea unei evaluări psihologice pentru confirmarea diagnosticului de anxietate de separare. În urma acesteia cel mai probabil se vor recomanda ședinţe de psihoterapie.

Scopul terapiei (care la vârste fragede constă în observarea comportamentului și modului de joc al micuțului) este acela de a reduce reacţiile de teamă şi de a-l ajuta pe copil să tolereze situaţiile de separare. Este importantă şi implicarea părinţilor în terapie, pentru a învăţa strategii prin care să gestioneze cu succes situaţiile de separare, încurajând totodată dobândirea sentimentului de siguranţă şi de autonomie a copilului.

Dezvoltarea capacităţii de a suporta separarea este un prag fundamental în evoluţia intelectuală şi emoțională a celui mic.

În ceea ce privește statisticile, această problemă emoţională afectează 4 – 5% dintre copiii cu vârste cuprinse între 5-7 ani şi tinde să scadă la 2% până la 11-13 ani.